Candy_Girl_Love_Th
Moderator
 Din: Satu-Mare
Inregistrat: acum 16 ani
Postari: 3770
|
|
Eh..pun next. Oricum, forumul este pustiu, nu mă aştept să primim mai multe comentarii. Mulţumim mult pentru cele două comentarii. Sper să vă placă next-ul.
Fata apucă lent paharul de cristal de pe masa frumos aranjată şi sorbi din vinul roşu de calitate. În acelaşi timp, îşi privi tatăl pe sub genele lungi şi, după ce îşi îndepărtă buzele pline de pe marginea fină pe care lăsă o urmă de ruj roşu, zâmbi cu subînţeles.
-Presupun că acum te gândeşti la o nouă cale de a le provoca rău locuitorilor, nu? întrebă, trecându-şi mâna prin păr. Tată, nu te saturi niciodată?! continuă, nelăsându-l pe cel ce i-a dat viaţă să răspundă la prima întrebare.
Acesta se încruntă, privind farfuria neatinsă. Pofta de mâncare i-a pierit la fel de repede cum a şi apărut. Privi, apoi, spre fată. Încă îl privea, parcă aşteptând să-şi ceară scuze şi să promită că ceea ce a făcut nu se va mai repeta.
Bărbatul surâse sarcastic şi luă furculiţa de pe masă, începând să mănânce din bucăţile alese.
-Tată, te rog să îmi răspunzi la întrebări, rosti Sakura, începând să bată nervoasă cu degetele în masă.
-Şi tu cam ce ai vrea să-ţi zic? întrebă tatăl fetei, lăsând furculiţa la o parte şi punându-şi ambele mâini sub bărbie.
Rozalia strânse faţa de masă în pumn, muşcându-şi obrazul, dând dovadă de nervozitate. Lăsă privirea în jos, parcă încercând să-şi caute cele mai potrivite cuvinte de a-i spune tatălui dispreţul pe care-l simţea pentru el.
-Ştii...spuse, ridicându-şi privirea şi privindu-l pe bătrân printre şuviţele de breton ce-i cădeau uşor pe ochi, dându-i un aer rebel, astăzi îţi doresc moartea mai mult ca ieri.
-Şi eu te iubesc, scumpo!
Acestea fiind spuse, tânăra se ridică de la masă, lăsându-şi tatăl singur. Poate asta şi merita..să fie singur pe vecie, dar incă nu i-a fost dat să sufere, nu încă.
Sakura urcă scările in grabă, dorind să ajungă cât mai repede in camera sa. Holurile pustii îi dădeau un sentiment groază. Uşa încăperii era între-deschisă, ceea ce o determină pe fată să grăbească pasul. Se furişă prin crăpătură, inchizând zgomotos în urma ei. Se duse la fereastră, aşezându-se pe marginea acesteia. Privirea ei cercetă cerul senin şi zburătoarele văzduhului în jocul lor ameţitor. O adiere blândă îi mângâiase chipul firav, făcându-i părul să se mişte lent la comanda lui. Îşi punea zeci de întrebări, dar nu găsea răspuns. Credea că e zadarnic să speri când ştii că totul e pierdut, dar ceea ce ea nu realizase era faptul că nu pierduse nimic..viaţa îi dăduse mereu încă o şansă.Îşi lăsă privirea-n jos, zărind oameni care munceau. Pentru ce? Chiar merita? Trcând de mulţimea oamenilor, văzu o fata. Calarea. O urmări până când aceasta coborî de pe falnicul animal.
Privirea-i serioasă analiza fiecare detaliu ce îi atrăgea atenţia în mod special. Frumoasa fată arăta atât de liberă, de fericită...de parcă trăia doar pentru călărit. Era uimită de zâmbetul sincer pe care îl afişa, de gesturile-i jucăuşe. Îşi mângâia calul, vorbindu-i de parcă înţelegea ce îi zicea.
Se ridică de pe pervaz, îndreptându-se spre oglinda mare, cu modele abstracte pe margine. Se privi atentă, parcă aşteptând ca toate defectele-i mult prea mici să crească, să o acopere cu urâţenie, să o distrugă fizic. Îşi prinse părul într-o coadă, continuând să se privească dezaprobator. Oftă dezamăgită de imaginea ce i se afişă în faţă şi închise ochii, masându-şi gâtul. Era obosită. Obosită de tot fumul ăsta ce o înconjura de mică, de tot mirosul ăsta de răutate, de toate ţipele disperate ce se auzeau zi de zi, ce nu îi dădeau pace niciodată. Simţea cum se urâţeşte pe dinăuntru, cum îmbătrâneşte în fiecare clipă, cum toată durerea pe care oamenii o simt revine asupra ei. Se simţea vinovată, deşi ea nu greşise cu nimic. Nu a ei era vina că se născuse în această familie, cu un astfel de tată. Nu a ei era vina că viaţă îi dăduse un tiran. Nu a ei era vina că nu avea curajul să se sinucidă, gând ce-i trecea de multe ori prin minte. Îşi aducea aminte cum, de fiecare dată când se afla într-un moment de maximă intensitate, când era gata să renunţe la acea aşa zisă viaţă, îşi aducea aminte de bucuriile mici pe care le oferă ea şi, deşi tremura din toate încheieturile de nervii cauzaţi de tatăl său, continua să suporte. Îşi dădu rochia jos, lăsând-o să poposească pe podeaua rece. Rămăsese doar în lenjerie, plimbându-se plictisită prin cameră. Era un obicei pentru ea să se piardă în gânduri, deseori reuşind să se rupă complet de lume şi să trăiască o viaţă utopică. Recunoştea şi ea că visează cam mult, dar îi plăcea gândul că măcar în aceste clipe de linişte putea să se simtă bine. Închise ochii şi căscă, ducându-şi mâna stângă la gură. Se trânti obosită pe pat, în aşternuturile reci şi începu să deseneze linii imaginare pe pernă. Curbe, linii frânte, toate încâlcite şi de neînţeles. Exact ca şi gândurile ei. Adormi, trecând pe cealaltă parte a soarelui, unde lumea e totul şi totul e ea, unde se simte în siguranţă şi e ea însuşi, unde totul e posibil.
_______________________________________
*Daca aveti probleme ce tin de admin, da`ti`mi un pm si rezolv.
~Traind in fiecare zi, mori cate putin!~
~Dumnezeu nu joaca zaruri cu universul! [A. Einstein.]~
|
|
.
